MARIN GHERASIM: Reportaj Fotografic: Marin Gherasim - Expozitie de pictura " Geometria magmei", H' art Gallery, Bucuresti, 2014

Afisul Expoziţiei

M A R I N G H E R A S I M

"Geometria magmei"

P I C T U R A

H'art Gallery Bucuresti

Imaginea fixă.

Acum vreo cinci ani de zile am realizat că a doua activitate diurnă pe care o îndeplinesc este transportul de artă. E normal, sunt galerist din estul Europei căruia încă-i place să pună umărul în activitățile mai musculare. Dacă ești atent, pînă și aici se pot revela multe lucruri subtile despre felul cum funcționează arta. Poți detecta în momentul în care transporți un tablou că lumea nu trece indiferentă pe lîngă el. Dacă-l ții de șasiu cu imaginea în lateral dreapta, să zicem, și te intersectezi cu un trecător care vine spre tine frontal, deși în mod natural trecătorul te poate ocoli prin stînga ta fără să poată vedea lucrarea, reacția neașteptată și foarte întîlnită este contraintuitivă, omul dorește să vadă ce e pe panoul pictat, face tot ce poate să te depășească prin dreapta numai ca să arunce o privire. Există o fascinație a picturii, a tabloului, a planului bidimensional în care se află o imagine fixă. Cînd transportam o sculptură sau orice alt tip de artă tridimensională curiozitatea era mult diminuată. În mod evident pictura într-un cadru bidimensional funcționează ca un pai în ochi în momentul în care e plimbată dincolo de cubul alb al galeriei sau al muzeului. Sculptura e mai concretă și ea se acomodează mai bine cu realitatea, e mai aproape de chip cioplit și mai greu de împăcat cu idealul. Pictura însă introduce derută în real. Pe acest tip de șoc funcționează și panourile publicitare, ele agață privirea mai degrabă decît vreun construct publicitar tridimensional. De ce? De ce panoul pictat e mai atractiv, de ce fascinează el, unde-i misterul? Misterul e deschis, el trebuie elucidat cu fiecare aventură picturală, eu nu am decît o simplă ipoteză legat de subiectul acesta. Consider că factorul principal este stranietatea oricărei imagini bidimensionale. Ea este fixă și diferă din punct de vedere al statutului ontologic de existența cotidiană. Nu devine, nu se mișcă, ci eventual doar sugerează mișcarea, nu vorbește ci sugerează, povestește totul dintr-un foc, e aproape de visul filosofic dintotdeauna - Universalul concret. Orice cercetare de atelier va ajunge mai devreme sau mai tîrziu să ia în calcul natura imaginii pictate și posibilitatea ei de a deveni imagine sacră, icoană. Marin Gherasim a păstrat și intensificat acest deziderat pe parcursul întregii sale cariere artistice. Scopul este păstrarea unei memorii a sfințeniei originare. Temele țin de sacru și credință – absida, scutul, cupa cristică, turnul de veghe, luntrea psihopompă, poarta și pragul de trecere. Acest tip de teme sacre nu poate fi tratat în cheie picturală frivolă, culoarea e privită ca material al zidirii și nu ca un artificiu prin care seduci. Substanțele uleioase vor avea “pondere”, impasto-ul e necesar pentru construcție și nu este un artificiu cu funcție estetică. În mod logic și compoziția lucrărilor va urmări simplitatea, de cele mai multe ori sentimentul de centralitate e predominant, temele sacre vor fi privite “de-a dreptul”. Perspectiva este minimală, idealul nu are puncte cardinale. Marin Gherasim rămîne unul dintre seniorii artei românești, un căutător al idealului sacru, un constructor și arhivator al memoriei, un pictor al interiorității imuabile. (Dan Popescu)

Triumful Absidei. Despre arta lui Marin Gherasim, 2010.

(...) Prin Forma Absidei, și prin dubla filiație a Bisericii și a Îmbrățișării, ambele arhetipale, ambele încifrate și filigranate în ea, ajunge Marin Gherasim să creeze conceptul-cadru al artei sale. Este o formă de care nu te mai saturi, care te odihnește și te primenește; o forma prin care te cureți și prin care te înalți; o formă care nu te lasă să te smețești și care atinge frumusețea cumva în treacăt, discret, mai degrabă ca un murmur decât ca un torent; ca boarea umedă și proaspătă a unui firicel de apă, mai degrabă decât ca jerba orgolioasă a cascadei.
Contemplată în numeroasele ei întruchipări artistice, văzute ori închipuite de Marin Gherasim, Forma Absidei sădește în fiecare privitor conștiința calmă că trăim într-o lume pe care nu răul o poate distruge, ci numai consinţământul nostru la el. Lumea e indestructibilă, dar numai dacă nu îi întoarcem spatele. Nu există nimic văzut din spate în arta lui Marin Gherasim. Nici din laterală. Cu toate acestea, nimic din arta sa nu exprimă ori ilustrează trufia. Sentimentul pe care ni-l inspiră e foarte complex, pentru că îi interzice splendorii pe care ne-o dăruiește cu mâinile pline orice complacere în suficienţa ei ori în trufia puterii sale. Splendoarea adusă de Marin Gherasim nu ne îngenunchează pentru că e splendoareaceasta e trufia-, ci pentru că e umilință, iar aceasta este gloria pe care suntem ghidaţi să o găsim în triumful smereniei. În sufletul celui care o contemplă, Forma Absidei întipărește acceptarea singurei glorii care nu zdrobește nimic în afirmareaei: gloria provenită din smeremie... (H. R. Patapievici)

Marin Gherasim
„Arta”, nr. 11 / 2014

(...) „Pictura ar trebui să se apropie de taina icoanei”, scrie de altfel Marin Gherasim în Jurnalul lui de atelier, apărut sub forma mai multor cărți publicate de-a lungul vremii. Pictura ca edificare a unui sine profund, ca imperativ spiritual. Această conștiință hieratică, această mentalitate aulică s-a regăsit în panotarea densă de pe cele două nivele de la Dalles, care a prezentat publicului lucrări extrase din multe muzee și colecții, altfel greu de văzut. Identitatea cu sine e o caracteristică a acestei poetici picturale atrase de transcendență, dar o subtilă și lentă transformare a ei poate fi sesizată în seriile mai
recente – Înălțarea turnului, Turn de veghe, Memoria absidei de aur etc. – în care fragmentarea unor forme și suprafețe așezate în echilibre ușor instabile, sau gestualitatea mai evidentă a tușei încărcate de pigmenți de culoare intensă aduc o notă de noutate „blazoanelor spirituale” bine cunoscute. O notă de somptuozitate mai vie, deși tot reținută, apare în seriile Marele capitel cruciat, Reconstruirea absidei și Coloana iertării, inspirate din istoria cruciadelor creștine în Orientul apropiat.
Peste tot însă în expoziție, aceeași cerebralitate simultan vibrantă și sobră transformă gestul pictural într-un act de recuperare spirituală, într-o mărturisire de credință care are în vedere – în actuala turbulență materialistă, inflaționară, nihilistă, perisabilă și amnezică – salvarea trecutului și a reperelor noastre eterne, esențiale. (Magda Cârneci)